Preambul

Soarta a făcut să treacă mulţi ani de la moartea bunicului patern până să găsesc caietul din care am extras cele ce urmează. Autenticitatea lor este demonstrată de imaginile scanate care vin a­lături de acest document – pe care l-am considerat util pentru că uşurează lectura (deşi se poate ob­­ser­va că avea un scris uşor de descifrat). Astfel netezesc calea spre îndeplinirea dorinţei mele de a face cu­noscută o latură a activităţii lui de care nu am ştiut până acum. Simt că am datoria mo­ra­lă să nu las uitării implicarea sa civică (aco­pe­rind un spectru larg, cum se va vedea), cu atât mai mult cu cât mărturiile scrise ale acestei preocupări au – după mine – şi valoare istorică, apar­ţi­nând anilor 1989 – 1991. (Mai apoi, bolile l-au împie­di­cat să corespondeze.)

Mi se pare evident că o scurtă prezentare a autorului e un auxiliar important în a completa i­ma­ginea asupra celor ce urmează. S-a născut în 1908 la Buciumi (jud. Sălaj), ca fiu de medic şi pro­­fesoară. Tatăl provenea dintr-o familiei cu tradiţie în Câmpia Transilvaniei, iar mama era năs­cu­tă Bu­teanu, tribunul lui Avram Iancu fiind fratele bunicului ei.

A urmat Drep­tul la Cluj, apoi a lucrat scurtă vreme în Bucureşti – în domeniul bancar, unde a­vea să îşi des­fă­şoare întrega carieră. Fiind apreciat de Al. Vaida-Voievod (care îl dorea ca ginere, din câte am re­ţinut), e clar ce viitor ar fi putut avea; a ales, însă, să se căsăto­reas­că din dragoste şi să plece de­parte de atmosfera din Capitală. A activat în mai multe oraşe mici din Ardeal şi Banat. A schimbat funcţia de director de bancă în Oraviţa cu un post modest în Cluj când tatăl meu şi sora lui au ajuns studenţi. A părăsit această lume în 1996.

Trăsătura dominantă în profesie i-a fost corectitudinea – recunoscută şi apreciată chiar de că­tre cei care nu îi agreau felul de a fi rece şi rigid. Aşa era şi în familie, dar generozitatea deosebită răzbătea uşor prin această alură – care dispărea şi ea după ce stăteam mai mult timp între patru ochi. În cursul interesantelor dialoguri purtate cu acest prilej mi-a spus că în tinereţe era adeptul u­nui socialism cu tentă creştină. Se va putea discerne că nu s-a îndepărtat de această concepţie, şi e de-a dreptul vădit cât ţinea la esenţa sa de ardelean (manifestă şi în felul în care vorbea).

Regret că nu am ajuns la aceste scriituri măcar în toamna trecută, când ar fi împlinit ce­n­te­narul. Astfel, îmi rămâne doar să dau unele lămuriri privind redactarea: am făcut corecturi în mod tacit sau am inserat co­men­­tarii şi completări (cu litere cursive) un­de am a­preciat că se impunea. Tre­buie ţinut cont că, în fond, erau doar ciorne; bunicul avea maşină de scris. Am păstrat, însă, or­to­grafia din acea perioa­dă, dar mai ales expri­­ma­rea ardelenească – inclusiv în ce priveşte unele nu­me faimoase.

Ioan Bozac

* * *

Gîndurile unui om în vîrstă

Desigur, un om în vîrstă are nenumărate amintiri din trecut şi mereu îşi compară viaţa de azi cu cea care a fost, şi natural că îl deprimă această comparaţie, fiindcă prezentul diferă atît de mult faţă de trecut, încît devine un sceptic, fiind convins că vremurile vechi nu se mai întorc. Majoritatea oa­menilor au de ce-şi aminti, dar sînt mulţi care, nemulţumiţi de trecut, cultivă sentimente de nemulţu­mire, chiar de răzbunare, considerîndu-se nedreptăţiţi.

Tocmai pe aceste sentimente scontează conducătorii popoarelor, dorind să construiască (în func­ţie de) ceea ce ei cred: că noul va şterge tot ce în trecut a fost rău sau bun.

Dar cum să nu te gîndeşti la trecut aici, cînd viaţa se rezumă la o luptă zi de zi, cînd mănînci o pîine care nu are gust de grîu, cînd te gîndeşti la măcelăriile pline de carne şi mezeluri, la alimenta­re­le arhipline, la stofele minunate pentru haine, la restaurantele unde găseai ce doreai?

(De asemenea) La locuinţele minunate, fie la oraş sau sate, sau la cîmpurile mănoase, pline de vi­te şi păsări, la hambarele pline ale celor buni gospodari, fără maşini şi alte mecanisme (afară de o ba­toză).

Copiii (erau) fericiţi, fără grija treptelor, admiterii sau repartizării.

Dar grija de frig şi lumină... Oare toate măsurile de a şterge trecutul şi tradiţiile pot crea o viaţă mai fericită? Oare distrugerea pămîntului prin exploatarea imensă a resurselor naturale, (ca şi) dis­tru­gerea mediului ambiant în scurtă vreme poate ferici omenirea?

Capitalismul hrăpăreţ, avid de bani, sau alte ordini economice supratehnicizate, pot aduce bună­starea în trai?

Oameni neputincioşi văd clar că Pămîntul se îndreaptă spre catastrofă. Se mulţumesc (vrând-ne­vrând) cu conferinţe nesfîrşite, care se încheie de obicei fără nici un rezultat pozitiv, afară de bel­şu­­gul şi luxul la staţiunile unde decurg aceste „runde“ infinite. (Au fost) 35 la Viena, 6-7 la Helsinki şi post-Helsinki, şi altele nenumărate, la cheremul unor persoane care dirijează lumea.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dragi Prieteni,

Dumnezeu v-a ajutat să repurtaţi o victorie strălucită. Dar aceasta n-a putut să pună capăt barba­ri­ei, încă.

Trăim într-o teamă permanentă, neştiind de unde ne vine un glonte.

(Aici ne-a adus) Crima de nedescris a familiei, care a culminat în măcelul de la Timişoara, Bucureşti, Cluj.

(Iată) Acest criminal care a furat averi imense, depuse la bănci străine, a cheltuit inimaginabile sume pentru proiectele sale demente, garderobele lor, vile, moşii; de unde şi cum se vor recupera aceste sume oribile?

Refacerea satelor şi oraşelor dărîmate, inclusiv obiecte de artă inestimabile, cine le suportă (toa­te)?

Cheltuielile „fiului iubit“ la rulete, cărţi şi dame cine le mai poate recupera? Şi alte multe abuze infinite?

Deci contra (… – nu a mai terminat)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Apel către tinerii români

Ne adresăm prin acest apel către toţi copiii şi tinerii din ţară, acelora mai ales ai căror părinţi şi bunici s-au luptat şi jertfit pentru făurirea României Mari şi Unirea Principatelor (probabil că e vor­ba de Marea Unire, totuşi), şi au reuşit să înfăptuiască o ţară frumoasă, bogată, stimată şi iubită de toată lumea.

Mai ales în epoca de după primul război mondial, adică după 1918, România şi-a cîştigat un prestigiu incontestabil. A avut oameni de ştiinţă de înaltă clasă şi politicieni deosebiţi ca Brătianu, Iorga, Titulescu, Maniu, nu ciurucuri şi analfabeţi ca cei de azi.

Economia ţării era înfloritoare, un belşug fără pereche. Pînă cînd a sosit „salvarea“, respectiv co­­munistul acesta falimentar, destructiv, adus de tancurile ruseşti. S'a distrus totul: economia, reli­gia, învăţătura, sentimentul naţional; mizeria a cuprins tot poporul. De cine? De un nime analfabet şi soţia lui decăzută, secundaţi de familie şi acoliţi, care se înfruptau din fur­turi şi jafuri.

Noi, cei mai în vîrstă, putem aprecia ce a pierdut ţara aceasta, şi am dori să le cunoaşteţi şi voi (a­cestea). Să nu uitaţi de părinţii voştri, de bunici. Voi, care aveţi sufletul pur, alăturaţi-vă la aceia ca­re doresc să realizeze visurile părinţilor şi bunicilor voştri. Să nu lăsaţi să izbîndească răul care vă pîndeşte! Nu aplecaţi urechile, luptaţi cu tot sufletul vostru curat, şi nu lăsaţi să reînvie minciuna şi trădarea.

Trăiască România liberă!

Cu Dumnezeu înainte!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Stimaţi Domni Redactori,

În numărul 48 al ziarului Dvs., din 18 oct., a apărut un articol: „O cale spre pace: Religia Baha'i“.

Acuma, cînd (ne aflăm) în mijlocul marilor frămîntări, un ziar românesc şi ardelean („Adevărul de Cluj“, probabil; a redevenit „Făclia“) îşi permite să publice o asemenea parodie de articol al u­nui Emil Luca, pomenind şi de numele Primarului oraşului, care – după cîte ştim – descinde dintr-o veche familie ardeleană (Şorban) onorabilă.

Ca în orice tendinţă sectaristă, autorul urmăreşte să înfiinţeze o sectă – bineînţeles sub şefia lui, ca cei din America de Sud. (Cred că s-a gândit la America de Nord, totuşi.)

Noi, ardelenii care ne-am pus nădejdea în ziarul Dvs., ne vedem înşelaţi. Îl rugăm pe Dl. Luca să înceteze această acţiune nedemnă fără a leza sentimentele noastre naţionale şi creştine.

Cu toată scîrba,

(urmează, probabil, semnătura)

Trăiască România liberă!

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Stimată redacţie („Adevărul de Cluj“, probabil),

De ce ne-a fost frică, s'a întîmplat în aceste zile. Să auzi, să vezi şi să nu crezi. Ţara noastră, du­pă 45 de ani de suferinţe, după un război care ne-a costat 800 000 de jertfe omeneşti şi pagube ma­te­riale inestimabile, iată că se află în faţa unei noi grele încercări.

Preşedintele guvernului român, în aplauzele frenetice ale celor care au fost aleşi să ne apere ţa­ra, familiile, copiii şi soţiile, a hotărît să participe la războiul din Golf. O singură persoană dintre deputaţi (care s-a arătat) demnă şi conştientă de consecinţele acestui act a fost deputatul social-de­mocrat (evident că, în 1991, era cu totul alt PSD) care s-a opus acestui act odios. Ce păcat că aşa de puţini asemenea oameni se găsesc pe băn­cile Camerei!

Mai mult, s-au asociat la acest cor şi Dnii Cîmpeanu şi Raţiu, care în timpul suferinţelor noastre se lăfăiau, probabil, în cafenelele din Occident.

În fine, ar fi multe de spus. Eu, personal, am pierdut în cele două războaie mondiale 3 fiinţe foar­te dragi: doi sub 30 de ani, ambii medici şi fraţii mamei mele, unul gazat şi una asistentă uni­ver­sitară, îngrijind de bolnavi (în primul), iar al treilea – chiar fratele meu cel mai drag, la 35 de ani, la Stalingrad. (E vorba de fratele cel mare; bunicul era la mijloc, iar mezinul a decedat în 2004, la 87 de ani.)

Şi acuma să ofer(im) o nouă jertfă domnilor englezi? (Evident că se referea la toţi cei cu engle­za ca limbă maternă.)

Eu cred că ar fi foarte util ca domnii din guvern şi parlamentari să citească – oricît de bătrîni ar fi – cu atenţie cartea lui Crăciun Ionescu (Editura Politică), „Zile fierbinţi în Orient“, pentru a se e­di­fica de dreptatea cauzei.

Vă rog să nu consideraţi articolul meu că ar avea un substrat politic (niciodată n'am făcut politi­că), ci ca un strigăt de durere care să ajungă la inima celor care ne conduc ţara.

…………………………………………………………………………………………………............

Azi am citit şi articolul din „Adevărul Clujului“ N^o 310 din 15 febr., intitulat „Vă mai interesea­ză războiul din Golf?“. Găsesc că singurele răspunsuri bine gîndite sînt cele date de un muncitor şi de „Juristul fără … (indescifrabil)“, restul sînt lingăi şi se gîndesc doar la partea pecuniară.

Un părinte îndurerat

Cei care doresc totuşi să plece la măcelăria din Arabia, n'au decît să plece. (Această ultimă fra­ză a fost ştearsă din ciornă; cred că a considerat-o prea dură. Îmi permit, însă, să o trec aici.)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

28 III

(1991, cred)

Stimată redacţie (ca mai sus),

Citind articolul din ziarul dvs. Nr. 338 din 27 martie, „Apel către cetăţeni“, îmi revin în imagine cele văzute dumineca trecută în parcul Babeş, unde l-am dus pe nepoţelul meu la cor.

Trebuie să vă spun că am cunoscut acest parc încă de cînd eram student, apoi am contribuit la muncile voluntare pentru consolidarea lui.

Meritul, însă, aparţine în primul rînd distinsului profesor al Clujului, D^r Iuliu Haţegan, pe ca­re l-am cunoscut bine. Mă miră, însă, faptul că acest parc nu poartă oficial numele lui, după cum (e ca­­­zul) şi (al) unei mici capele, construită de profesor în amintirea nepoţelului său drag, (capelă) dis­pă­ru­tă în timpul comunismului. (Acum parcul se numeşte „Iuliu Haţieganu“)

Ce m-a impresionat, însă, a fost starea de paragină şi murdăria în care am găsit parcul.

Mă gîndesc dacă primăria oraşului ar putea sacrifica cîteva mii pentru a angaja cîţiva muncitori pentru înfrumuseţarea şi igienizarea parcului. Dacă şi în Grădina Botanică este tot aceeaşi situaţie, nu pot decît să regret trecutul.

Să fie într-un ceas bun!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Stimate Domnule Paler,

Mă adresez ziarului „România liberă“ prin D-stră, cerîndu-vă să ne sprijiniţi în problema atît de discutată a Bisericii noastre ardelene, gr.-catolică.

Se cunoaşte de toţi românii istoria acestei Biserici (cu excepţia Dlui ministru al Cultelor), care (Biserică) de secole, cu şcolile ei şi oamenii de ştiinţă a adus cultura în această ţară balcanică. Ca a­cuma, după actul barbar al ţiganului dictator, să nu se mai permită fiinţa(rea) (şi continuarea) e­xis­ten­ţei Bisericii gr.-cat., să se extermine preoţimea, să se confişte bisericile şi instituţiile de înaltă va­loare.

Noi, cei mai bătrîni, am cunoscut pe cei care au condus această Biserică. În timpul regimului au­stro-ungar nu s-a legat nimeni de noi, am fost respectaţi şi liberi.

În timpul lui ceauşescu (am lăsat tendinţa de atunci în scriere, nu fără plăcere) ierarhii Biseri­cii Ortodoxe unde erau, în timp ce cei gr.-catolici erau închişi şi ucişi? (Evident că se referă la toată perioada comunistă – cum se vede imediat.)

Care e deosebirea, de fapt, între regimul comunist şi cel actual? Comuniştii au omorît fizic pe pre­oţii gr.-cat., iar cel actual distruge sau încearcă să distrugă spiritual 200.000 de români ardeleni. Ca­re dintre cele două metode este o crimă mai mare?

Mă miră atitudinea Dlui Iliescu, care pare un om cult şi bun politician; nu sesizează această gra­vi­tate: de creare a duşmănie(i) în poporul nostru greu lovit?

În speranţa că ne veţi sprijini (în) doleanţele noastre, Vă rămînem recunoscători.

Un grup de gr.-catolici dezmoşteniţi

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

(fragment disparat; sunt aproape sigur că a rămas în stadiul de ciornă):

Noi, românii, ne întrebăm dacă unirea din 1918, făcută cu braţele şi sufle­tul acestor ardeleni, merită să fie pîngărită.

În orice caz, Guvernul român poate fi mîndru pentru acest caz, unic în lume. (?)

În nr. 61, Duminecă 4 martie, citesc un articol intitulat „Apoi dacă trebe, trebe“, care caracteri­zea­ză foarte bine situaţia bieţilor ardeleni, uitaţi şi neglijaţi de fraţii de dincolo de Carpaţi, de fraţi ca­re nu sînt la nivelul lui Samuil Micu, Şincai, Ep. Aftenie sau Rebreanu, Lucian Blaga, Cioranu, Maniu, Andrei Mureşan, Goga, Coşbuc, Brediceanu, Ep. Iuliu Hossu sau doctori ca Iuliu Haţeganu, Goia, Sturza, şi alţi nenumăraţi intelectuali şi adevăraţi români.